Amorul unei marmure

Amorul unei Marmure - poezie de Mihai Eminescu (1850-1889), recitată. Titlul piesei este sugerat de o operă franceză care s-a jucat în România, la București, și la lași, între anii 1862 si 1868: "Les filles de marbre" de Theodore Barriere și Lambert Thiboust.

Transcript

Amorul unei marmure,

De Mihai Eminescu,

Oștirile-i alungă în spaimă înghețată,

Cu sufletul-n ruină,

Un rege asirian,

Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată,

Gemându-l uragan.

De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere?

De ce nu sunt satana,

De ce nu-s Dumnezeu,

Să fac să rump o lume ce sfâșie-ntăcere,

Zdrobit sufletul meu?

Un leu pustiei rage,

Turbarea lui fugindă,

Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,

Și norii-și spun în tunet,

Durerea lor mugindă,

Gântirile de foc.

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,

Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,

Căci mie mi-a dat soarta amară-amângâiere,

O piatră să ador.

Murindu-lui speranța,

Turbării răzbunarea,

Profetului blestemul credinței Dumnezeu,

L-a sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,

Nimic,

Nimica eu,

Nimica,

Doar icoanați care mă-nvenină,

Nimic.

Doar suvenirea surâsului tău lin,

Nimic decât o rază din fața ta senină,

Din ochiul tău senin.

Și te iubesc,

Copilă,

Cum repede ajunie,

Iubește-n ochi de flacări al zilelor noroc,

Iubesc precum iubește pe-o albă vijelie Un ocean de foc.

Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,

De-ar tremura la sânumi gingașul tău mijloc,

Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire Un diadem de foc.

Și aș pune soarta lumii pe buza-ți purpurie,

Aș pune lege lumii râzându-l tău delir,

Aș face al tău zâmbet un secol de orgie Și lacrimile-ți mir.

Căci te iubesc,

Copilă,

Ca zeul nemurirea,

Ca preotul altarul,

Ca spaima una zil,

Ca sceptrul mâna blândă,

Ca vulturul mărirea,

Ca visul pe un copil.

Și pasul-n urma-ți zboară Cu-o tainică mânie,

Ca un smintit cecată Cu ochiul îngălbenit,

Cu fruntea îmbinețită,

Cu fața cenușie,

Icoana cea iubit.