Amorul unei marmure,
De Mihai Eminescu,
Oștirile-i alungă în spaimă înghețată,
Cu sufletul-n ruină,
Un rege asirian,
Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată,
Gemându-l uragan.
De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere?
De ce nu sunt satana,
De ce nu-s Dumnezeu,
Să fac să rump o lume ce sfâșie-ntăcere,
Zdrobit sufletul meu?
Un leu pustiei rage,
Turbarea lui fugindă,
Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,
Și norii-și spun în tunet,
Durerea lor mugindă,
Gântirile de foc.
Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Căci mie mi-a dat soarta amară-amângâiere,
O piatră să ador.
Murindu-lui speranța,
Turbării răzbunarea,
Profetului blestemul credinței Dumnezeu,
L-a sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,
Nimic,
Nimica eu,
Nimica,
Doar icoanați care mă-nvenină,
Nimic.
Doar suvenirea surâsului tău lin,
Nimic decât o rază din fața ta senină,
Din ochiul tău senin.
Și te iubesc,
Copilă,
Cum repede ajunie,
Iubește-n ochi de flacări al zilelor noroc,
Iubesc precum iubește pe-o albă vijelie Un ocean de foc.
Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,
De-ar tremura la sânumi gingașul tău mijloc,
Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire Un diadem de foc.
Și aș pune soarta lumii pe buza-ți purpurie,
Aș pune lege lumii râzându-l tău delir,
Aș face al tău zâmbet un secol de orgie Și lacrimile-ți mir.
Căci te iubesc,
Copilă,
Ca zeul nemurirea,
Ca preotul altarul,
Ca spaima una zil,
Ca sceptrul mâna blândă,
Ca vulturul mărirea,
Ca visul pe un copil.
Și pasul-n urma-ți zboară Cu-o tainică mânie,
Ca un smintit cecată Cu ochiul îngălbenit,
Cu fruntea îmbinețită,
Cu fața cenușie,
Icoana cea iubit.
